Bine ați venit în noul Război Rece (în limba română)

Se poate trăi fără dușmani? Aparent, nu. În timpul Războiului Rece, atotputernica mașinărie de propagandă a Uniunii Sovietice a încercat să convingă popoarele din Europa de Est, sateliți ai Kremlinului, că inamicul comun al utopicului ținut al păcii era militarismul american.                                                                                                                                   

Pentru a demoniza dușmanul, se foloseau formule verbale precum Washington sau Alianța Atlantică. Și pentru a-i liniști pe locuitorii din lumea socialistă, era suficientă expunerea Porumbelului Păcii al lui Picasso. Diafanul împotriva rachetelor. Puritatea contra perversității. Estul își confecționase un inamic teribil, pe unchiul Sam.

La rândul său, Occidentul îl avea pe al său: Ursul rus. Aceste simboluri păreau să fi fost eliminate din limbajul corect politic după summitul de la Malta, la sfârșitul lui 1989, când amabilul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, a cedat farmecului unui tenace George Bush, liderul noii ordini mondiale. Doi ani mai târziu, liderii din Rusia, Bielorusia și Ucraina semnau un document care prevedea decesul imperiului sovietic: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice își încetează existența ca entitate de drept…

Ce s-a întâmplat ulterior este cunoscut în mare măsură. Țările europene situate în zona influenței Moscovei au părăsit blocul, preferând economia de piață de invidiat, precum și opțiunea strategico-militară întrupată în NATO. O soluție pragmatică, ce ar fi trebuit să se vadă în bunăstarea economică a națiunilor Europei de Est. Dar râvnitele fonduri europene și fondurile atlantice substanțiale nu au ajuns la destinatarii lor; fantoma corupției traversează întregul continent european.

Schimbările? Adevărul este că au fost schimbări. În ultimii ani, chiar la finalul mandatului lui Barack Obama, distins în mod nefericit cu Premiul Nobel pentru Pace, trupele americane cantonate în Germania și în Țările de Jos au fost trimise în Polonia, România și Țările Baltice, la granița cu noul inamic: Federația Rusă.

Operațiunea, ușor de înțeles din punct de vedere al experților militari, s-a transformat într-un nou Război Rece, cu argumentația ideologică respectivă. Răii sunt cei dintotdeauna, rușii, dușmanii libertății, al căror obiectiv final este distrugerea democrației occidentale.

Media din țările răsăritene au activat din nou strategiile de propagandă din anii 50 și 60 din secolul trecut. Dar, de această dată, își concentrează tirul în direcția Moscovei. Abundă informațiile despre obiectivele perverse ale Kremlinului în Europa. Trebuie subliniat faptul  că argumentele prezentate de comentatorii politici din zonă coincid cu concluziile rapoartelor oficiale realizate de Pentagon, Casa Albă sau Departamentul de Stat.

Pe scurt: e limpede că de la Kremlin se încearcă o infiltrare în afacerile interne ale țărilor occidentale pentru a le slăbi sistemul politic, pentru a sprijini extremiștii de dreapta și de stânga, ca să alimenteze starea de nemulțumire, să încurajeze activitățile grupurilor sau grupărilor pro ruse sau antioccidentale, să militarizeze societatea, să infiltreze presa și păturile sociale, să justifice politica Rusiei în fața unei opinii publice credule europene.

Acestei strategii pe termen scurt și mediu i se adaugă amestecul în campaniile electorale din Franța și Statele Unite ale Americii, precum și în afacerile interne din Paris, Berlin și Londra (Brexit), fără să uităm avalanșa de știri false care invadează rețelele sociale, cum e cazul procesului de independență catalan.

La nivel intern, propagada rusească încearcă să justifice operațiunile de destabilizare, protejându-se cu argumente grosolane și primitive, cum ar fi: în Occident sunt prea mulți atei, musulmani, homosexuali, pedofili și falși refugiați sirieni care se ocupă cu violarea femeilor creștine. Un discurs demn de propaganda nazistă…

Până aici cu incriminările politologilor din Europa de Est. În mod curios, presa țărilor din prima linie a frontului nu pare interesată să abordeze tema manipulării/intoxicării realizate de contraputerea mediatică occidentală. Pentru că și aceasta există…

Bienvenidos a la nueva guerra fría

¿Se puede vivir sin enemigos? Aparentemente, no. Durante la guerra fría, la todopoderosa maquinaria de propaganda de la Unión Soviética trató de persuadir a los pueblos de Europa Oriental, satélites del Kremlin, que el enemigo común del utópico campo de la paz era el militarismo norteamericano. Para demonizar al enemigo, solían emplearse los vocablos Washington o Alianza Atlántica. Y para tranquilizar a los pobladores del campo socialista, bastaba con exhibir la Paloma de la Paz de Picasso. La diafanidad contra los misiles. La pureza contra la perversidad. El Este se había fabricado un temible enemigo: el tío Sam. A su vez, Occidente contaba con el suyo: el Oso ruso. Esos símbolos parecían haber quedado relegados del lenguaje políticamente correcto a finales de 1989, tras la celebración de la cumbre de Malta, cuando el amable líder soviético, Mijaíl Gorbachov, sucumbió a los encantos del tenaz George Bush, adalid del nuevo orden mundial.  Dos años más tarde, los dirigentes de Rusia, Bielorrusia y Ucrania, rubricaban un documento que contenía el parte de defunción del imperio soviético: La Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas deja de existir como sujeto de Derecho... 

Lo que sucedió después es harto conocido. Los países europeos situados en la zona de influencia de Moscú abandonaron el bloque, decantándose por la envidiable economía de mercado, así como por la opción estratégico-militar encarnada por la OTAN. Una solución pragmática, que hubiese debido redundar en el bienestar económico de las naciones de Europa oriental. Pero los codiciados fondos europeos y las suculentas subvenciones atlantistas no llegaron a sus destinatarios; el fantasma de la corrupción recorre la totalidad del continente europeo.

¿Los cambios? Lo cierto es que sí ha habido cambios. En los últimos años, coincidiendo con el final del mandato de Barack Obama, el desacertado Premio Nobel de la Paz, las tropas estadounidenses acantonadas en Alemania y los Países Bajos fueron enviadas a Polonia, Rumanía y los países bálticos, junto a los confines con el nuevo enemigo: la Federación Rusa. El operativo, fácilmente comprensible desde el punto de vista de los expertos militares, desembocó en una nueva guerra fría, con su correspondiente argumentación ideológica. Los malos son los de siempre: los rusos, enemigos de la libertad, cuyo objetivo final consulte de socavar la democracia occidental.

  

Los medios de comunicación de los países fronterizos volvieron a activar las estrategias de propaganda de las décadas de los 50 y 69 del pasado siglo. Pero esta vez, centrando sus baterías en dirección de Moscú. Prolifera la información sobre los perversos objetivos del Kremlin en Europa. Conviene señalar  que los argumentos esgrimidos por los comentaristas políticos de la zona coinciden con las conclusiones de los informes elaborados por el Pentágono, la Casa Blanca o el Departamento del Estado. 

En pocas palabras, está claro que el Kremlin trata de aprovechar los problemas internos de los países occidentales para debilitar su sistema político, apoyar a extremistas de todo signo, fomentar el malestar existente, potenciar las actividades de grupos o grupúsculos pro rusos o antioccidentales, militarizar la sociedad, infiltrar la prensa y los tejidos sociales, justificar la política de Rusia ante una crédula opinión pública europea.

A esta estrategia a medio y corto plazo se suman las injerencias en las campañas electorales de Francia y los Estados Unidos, así como en los asuntos internos de París, Berlín y Londres (Brexit), sin olvidar la avalancha de noticias falsas que invaden las redes sociales, como en el caso del procés catalán.

A nivel interno, la propaganda rusa trata de justificar los operativos de desestabilización, escudándose en argumentos bastos, como por ejemplo: en Occidente proliferan los ateos, los musulmanes, los homosexuales, los pedófilos y los falsos refugiados sirios que se dedican a violar mujeres cristianas. Un discurso éste digno de la propaganda nazi…

   

Hasta aquí, parte de las denuncias de los politólogos de Europa oriental. Curiosamente, la Prensa de los países de la primera línea del frente no parece interesada en abordar el tema de la manipulación/intoxicación llevada a cabo por el contrapoder mediático occidental. Porque ese también existe…        

Musulmanes en Europa: una visión apocalíptica

“¡Cuidado: los musulmanes llegan a Europa para hacerse con el poder, al igual que lo hicieron, siglos ha, en Oriente Medio. Ese continente dejará de ser Europa; será Eurabia. Dentro de veinte o treinta años, los musulmanes serán mayoritarios en vuestro continente. La mitad de las mujeres europeas usarán el hijab. Nada nuevo: lo que está sucediendo hoy el día empezó hace mil trescientos años…”

El artífice de esa apocalíptica profecía es el obispo ortodoxo sirio Dionysos Isa Gürbüz, afincado en Suiza. El clérigo, que no disimula su miedo al Islam, advierte en una entrevista publicada por el rotativo Tages Anzeiger: “La aniquilación de los cristianos de Oriente Medio es una mera continuación del genocidio de 1915. Los militantes del Estado Islámico, los talibanes y Al Qaeda son meros ejecutantes de una política de limpieza religiosa. ¿Las víctimas? Casi dos millones de cristianos orientales. Otros millones se convirtieron al Islam.”

Estima el clérigo que “no todos los refugiados que llegan a Europa contemplan la convivencia con la población cristiana. Algunos son terroristas disfrazados, advierte. A la pregunta: ¿Por qué no los acogen los países de Golfo, los Emiratos Árabes o Qatar?, su respuesta es tajante: el rechazo forma parte de una estrategia deliberada de islamizar en Viejo Continente. 

La conclusión del obispo Dionysos: no hay que confiar en “ellos”, pero tampoco hay que ser… islamófobo. 

¿Conclusiones políticamente correctas?  Una de cal…