Populistas de todos los países…

Los “eurócratas” dieron un gran suspiro de alivio al comprobar que el electorado austriaco se decantó, hace apenas unas semanas, por el candidato ecologista independiente a la presidencia de la República, Alexander Van der Bellen. Su contrincante, el derechista Norbert Hofer, estuvo a punto de alzarse con la victoria en la primera vuelta de la consulta, celebrada en el mes de mayo. Sin embargo, el Tribunal Constitucional anuló los resultados de los comicios al detectar irregularidades en el recuento de los votos emitidos por correo.

Pero, ¿qué temían los representantes de las altas instancias comunitarias? Las atribuciones del Presidente de Austria son, al menos aparentemente, bastante limitadas. Mas el Jefe del Estado ostenta también el cargo de comandante el jefe del Ejército. Tiene la prerrogativa de nombrar al Canciller (Primer Ministro) y de disolver el Parlamento. Demasiado poder para un estadista perteneciente a una agrupación radical de extrema derecha como el FPÖ (Partido para la Libertad de Austria), dispuesta a cambiar el rumbo de la política de este país centroeuropeo, que vio nacer el su suelo a Adolfo Hitler y llegó a ser gobernado, allá por los años 80 – 90 del pasado siglo, por el diplomático Kurt Waldheim, acusado de haber cometido crímenes contra la Humanidad durante la Segunda Guerra Mundial. El recuerdo de aquellos episodios convulsos permanecen, tal nubes negras, en la memoria de los austriacos.

El resurgir de la extrema derecha europea, la agresividad de la retórica empleada por sus líderes en el avance hacia las cimas del poder, preocupan tanto a la clase política como a los expertos en ciencias sociales, quienes divisan en la propagación del llamado  populismo un profundo malestar de la ciudadanía. Algunos, como por ejemplo los partidos de izquierdas, achacan el fenómeno a los estragos causados por la crisis económica; otros prefieren recurrir, simplemente, al miedo a la globalización.

Miedo o rechazo, poco importa. Según un estudio realizado recientemente por la fundación alemana Bertelsmann, el electorado europeo prefiere dirigir sus miradas hacia las opciones populistas de derechas, que rechazan cualquier intento globalizador, empezando por la tan cacareada integración europea. La encuesta llevada a cabo por los expertos de la fundación en 28 países de la UE pone de manifiesto que alrededor de la mitad de los europeos – un 45 por ciento - considera que la globalización es perniciosa. Rechazan el fenómeno el 55 por ciento de los austriacos, el 54 por ciento de los franceses, el 39 por ciento de los italianos y los españoles, el 36 por ciento de los británicos. A ellos se suma el 47 por ciento de los húngaros, el 40 por ciento de los holandeses y el 45 por ciento de los alemanes.

Curiosamente, no se trata de una opción ideológica, sino del divorcio entre la sociedad y la clase política tradicional. Estiman los sociólogos alemanes que los factores que inciden en la decisión de los ciudadanos son: la educación, el nivel económico y la edad.

La crisis económica genera, a su vez, una masa de maniobra importante para la extrema derecha europea. Es uno de los argumentos esgrimidos por el 67 por ciento de los votantes del Frente Nacional francés, el 54 por ciento de los afiliados a la Liga Norte italiana, el 49 por ciento de la Alternativa para Alemania (AfD) o el 32 por ciento de los miembros del Partido para la Independencia del Reino Unido (UKIP). 

  

Todos y cada uno reclaman la vuelta a los valores tradicionales, es decir, al nacionalismo aislacionista.

Detalle interesante: los expertos de Bertelsmann no han analizado la otra faceta del fenómeno: el populismo de izquierdas. ¿Por qué será? 

România si geopolitica haosului

“Summitul NATO de la Varșovia a fost un succes pentru România”, afirma, la începutul lui iulie, președintele României, Klaus Iohannis. 

De fapt, șefii de stat și de guvern reuniți în capitala poloneză au discutat posibilitatea de crea o flotă a Alianței în Marea Neagră, fieful forțelor navale rusești. În mod evident, superioritatea în zonă a distrugătoarelor și a fregatelor complexului militar Sevastopol trezea furie la Washington și la Bruxelles. Și mai mult după anexarea peninsulei Crimea la Federația Rusă.

Conducerea NATO a însărcinat România să coordoneze proiectul apărării navale, căreia trebuiau să i se alăture nave de război ale celorlalte țări riverane, membre ale Alianței: Bulgaria și Turcia.

Dar s-a întâmplat ceva de neimaginat până acum: premierul (prooccidental) al Bulgariei, Boiko Borisov, a exclus participarea țării sale la planurile NATO, argumentând că Marea Neagră nu trebuie să fie o scenă pentru acțiuni militare. “Nu vreau un război în Marea Neagră”, a subliniat șeful guvernului bulgar. La rândul său, președintele bulgar, Rosen Plevnielev, a insistat că Bulgaria este o țară pacifică și că politica sa nu țintește pe nimeni. Iată o adevărată durere de cap pentru oficialii de la București, care au fost nevoiți să se resemneze cu pierderea unui posibil partener de coaliție.

Lovitura de grație a venit șase săptămâni mai târziu, la 16 iulie, după lovitura de stat eșuată din Turcia, când președintele Recep Tayyip Erdogan a ridicat privirea către îngerul său de pază moscovit, Vladimir Putin. Proiectul flotei militare lua apă. România rămânea singură în fața ipoteticei amenințări a armatei ruse. Situația, pe care unii au numit-o imposibilă, a obligat aliatul transatlantic să ia poziție pe această tema.

De fapt, în timpul reuniunii așa-numitului Dialog Strategic Româno-American, organizat la Washington la sfârșitul lui septembrie, s-a anunțat crearea, pe teritoriul românesc, a unei brigăzi multinaționale a NATO, compusă din militari ai Alianței și condusă de șefi din armata de la București.

Pentru că Tratatul de la Montreux interzice prezența de nave de război străine – a se înțelege americane, britanice, franceze sau olandeze – în apele Mării Negre, apărarea NATO va trebui să se concentreze pe aprovizionarea cu avioane de luptă și sisteme electronice supraveghere la distanță. România a achiziționat șase aparate F-16 de la Forțele aeriene portugheze; echipamentele de supraveghere electronică vor fi puse la dispoziție de aliatul transatlantic. Dacă proiectul inițial nu a ajuns să fie materializat, soluția găsită în schimb părea… satisfăcătoare.

Totuși, datele problemei s-au schimbat din nou în primele două săptămâni ale lunii noiembrie, după rezultatele (neașteptate?) ale alegerilor prezidențiale americane, bulgare și moldovene. Dacă victoria lui Donald Trump a provocat un adevărat tsunami, care a afectat și afectează toate structurile guvernamentale pe planeta noastră, schimbările înregistrate în urmă cu doar câteva zile la Sofia și Chișinău, unde candidații pro-ruși la președinție s-au impus în fața contracandidaților lor pro-occidentali, îngrijorează în mod deosebit clasa politică românească.

România este paralizată de frică?, se întreabă politicienii din București, semnalând că practic toate țările din regiune – Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia și Moldova – sunt conduse de polticieni care mențin relații bune cu Kremlinul. România – bastion pro-occidental într-un ocean pro-rus. România – orfană…

Experții în relații internaționale nu își ascund pesimismul. De fapt, se îndoiesc de faptul că președintele ales al Statelor Unite, dornic să îmbunătățească relațiile cu Kremlinul, deteriorate în ultimul mandat al lui Barack Obama, când au primat interesele establishment-ului economic și militar democrat, ar fi interesat în mod real în sprijinirea slăbitului aliat român. Trump nu știe unde e România pe hartă. O să ne lase lui Putin?

Rămâne, deci, dilema: NATO sau Uniunea Europeană? Pentru Iulian Chifu, fost consilier prezidențial de politică externă, răspunsul trebuie să fie negreșit: “de trei ori NATO”. Colegul său, Cozmin Gușă, politolog și strateg, nu împărtășește aceeași opinie. “Trebuie să ne îndreptăm privirea spre Germania lui Frau Merkel, către motorul economiei comunitare. Și amintește că România are avantajul de a avea un șef de stat, Klaus Iohannis, care aparține minorității etnice germane”. O şansă? Un colac de salvare?

Apare întrebarea dacă recent inaugurata geopolitică a haosului, apărută odată cu epoca Trump, este nerăbdătoare să facă primele victime.

¿Vuelve el mundo bipolar?

Rusia está preparando un ataque contra Occidente. La apocalíptica advertencia ocupa un destacado lugar en las páginas del semanario estadounidense Newsweek, publicación seria y fidedigna, que no suele hacerse eco de insensatos rumores. En este caso concreto, la revista menciona las declaraciones del general Philip Breedlove, antiguo comandante en jefe de la OTAN en Europa, quien hace hincapié en la necesidad de adjudicar a Rusia el papel de peligro potencial para los Estados Unidos y sus aliados del Viejo Continente, insuficientemente preparados – según él - para repeler una posible intervención militar de Moscú.

Cabe suponer que el general, al igual que muchos excompañeros de armas encuadrados en la cúpula de las empresas de armamento norteamericanas, trata de incidir en las políticas de defensa de los Estados miembros de la OTAN, reprendidos por no incrementar sus respectivos presupuestos militares. Conviene señalar que la maquinaria de propaganda atlantista no escatima esfuerzos a la hora de denunciar la concentración de unidades motorizadas del ejército ruso en la frontera occidental. Se califica a las maniobras aéreas y navales rusas de provocaciones cuando no de amenazas para la integridad territorial de los nuevos socios orientales de la Alianza – Polonia, Rumanía, Bulgaria y los Estados bálticos.  La revista Jane’s, especializada en asuntos de defensa e inteligencia militar, recomienda a los integrantes del flanco Este de la OTAN que modernicen su armamento. Se trata de inversiones del orden de miles de millones de dólares.

Apenas se menciona en los artículos de la prensa occidental la presencia de tropas de la OTAN en los confines de Rusia: aviones de combate, instalaciones del escudo antimisiles, carros blindados provenientes de las bases de Alemania y Holanda, equipos de vigilancia electrónica. Obviamente, la Alianza defiende sus fronteras. Algunos dirán, empleando una gran dosis de cinismo, que el mérito de Barack Obama, Premio Nobel de la Paz, es de haber ocupado la mitad de Europa sin pegar un solo tiro. Pero tampoco hay que caer en la trampa de la excesiva simplificación de las políticas geoestratégicas. 

   

Cierto es que este infatigable movimiento de alfiles y peones en el tablero de la vieja Europa preocupa a los actuales inquilinos del Kremlin y la Casa Blanca. El previsible cambio de rumbo de la política exterior estadunidense tras la elección de Donald Trump obligó a Rusia a poner las cartas sobre la mesa.

 Rusia no necesita enemigos, declaró a primeros de diciembre el Presidente Vladimir Putin, al presentar la nueva doctrina de la política exterior de su país. Añadió el dignatario ruso que Moscú no tiene intención alguna de involucrarse en confrontaciones geopolíticas, pero que la Madre Rusia – potencia mundial – no dudará en defender sus intereses.

He aquí algunas de las directrices recogidas en el memorándum sobre la nueva política exterior del Kremlin:

• Luchar contra la presión política y económica de EE.UU. y sus aliados, que desembocan en la desestabilización global;

• seguir colaborando con la UE, socio político e interlocutor económico de Moscú;

• abrir el diálogo con Canadá sobre la desmilitarización región del Árctico;

• lograr la estabilidad política en Oriente Medio y el Norte de África;

• elaborar un tratado internacional sobre la desmilitarización del espacio extraterrestre;

• frenar cualquier intento de injerencia en los asuntos internos de Rusia;

• establecer, en la medida de lo posible, relaciones de cooperación con la OTAN,

• incrementar la seguridad informática del país;

• considerar que el escudo antimisiles desplegado por los Estados Unidos representa una amenaza para la seguridad de la Federación rusa;

• negociar un tratado sobre la indivisibilidad de la seguridad en el Atlántico Norte;

• reaccionar con fuerza ante cualquier acción hostil de los Estados Unidos;

• fortalecer los lazos con los países de América Latina y el Caribe; y

• desarrollar las relaciones con Ucrania.

Para las Cancillerías occidentales, los enunciados tienen doble lectura. Doble o múltiple; es una de las reglas de oro de la diplomacia. 

Habrá que esperar unas semanas – pocas – para descubrir los ases de la baraja de Donald Trump. 

¿La estabilidad del Viejo Continente? Dependerá, muy probablemente, de los designios de Washington y de Moscú. En este caso, los demás actores sólo tienen derecho, como en el póker, a la… jugada del muerto.

Rumanía y la geopolítica del caos

La cumbre de la OTAN de Varsovia ha sido un éxito para Rumanía, afirmaba a comienzos de julio en Presidente rumano, Klaus Iohannis. En efecto, los jefes de Estado y de Gobierno reunidos en la capital polaca barajaron la posibilidad crear una flotilla de la Alianza Atlántica en el Mar Negro, feudo de la Fuerza Naval rusa. Obviamente, en Washington y en Bruselas la primacía en la zona de los destructores y las fragatas del complejo militar Sebastopol levantaba ampollas. Y más aún, tras la anexión de la península de Crimea a la Federación rusa. El mando de la OTAN encomendó a Rumanía la coordinación del proyecto de defensa naval, al que debían haberse sumado buques de guerra de los demás países ribereños miembros de la Alianza: Bulgaria y Turquía.

Pero sucedió lo hasta ahora inimaginable; el Primer Ministro (prooccidental) de Bulgaria, Boiko Borisov, descartó la participación de su país a los planes de la OTAN, alegando que el Mar Negro no ha de ser el escenario de acciones militares. No quiero una guerra en el Mar Negro, recalcó en jefe del Gobierno. A su vez, el Presidente búlgaro, Rosen Plevnielev, hizo hincapié en que Bulgaria es un país pacífico y su política exterior no apunta a nadie. Un auténtico quebradero de cabeza para los dignatarios de Bucarest, quienes tuvieron que resignarse con la pérdida de un hipotético socio de la coalición.

El golpe de gracia llegó seis semanas más tarde, el 16 de julio, tras el fallido golpe de Estado de Turquía, cuando el Presidente Recep Tayyip Erdogan dirigió su mirada hacia su ángel de la guarda moscovita, Vladimir Putin. El proyecto de brigada naval hacía agua. Rumanía se quedaba sola ante la hipotética amenaza de la Armada rusa. La situación, que algunos tacharon de insostenible, obligó al aliado transatlántico a tomar cartas en el asunto. En efecto, durante la reunión del llamado Diálogo Estratégico Rumano-Norteamericano, celebrada en Washington a finales de septiembre, se anunció la creación en suelo rumano de una brigada multinacional de la OTAN integrada por militares de la Alianza y liderada por mandos del Ejército de Bucarest.

Como el Tratado de Montreux prohíbe la presencia de buques de guerra extranjeros – léase estadounidenses, británicos, franceses u holandeses – en las aguas del Mar Negro, la defensa de la OTAN tendrá que centrarse en el suministro de aviones de combate y sistemas electrónicos de vigilancia remota. Rumanía adquirió seis aparatos F-16 a la Fuerza Aérea portuguesa; los equipos de vigilancia electrónica serán suministrados por el aliado transatlántico. Si el proyecto primitivo no llegó a materializarse, la solución de recambio parecía… satisfactoria.

Mas los datos del problema volvieron a cambiar en la primera quincena de noviembre a raíz de los resultados (¿inesperados?) de las elecciones presidenciales norteamericanas, búlgaras y moldavas. Si bien la victoria de Donald Trump provocó un verdadero maremoto que afectó y afecta a la totalidad de las estructuras de Gobierno de nuestro planeta, los cambios registrados hace apenas unos días en Sofía y Chishináu, donde los candidatos prorrusos a la Presidencia se impusieron frente a sus contrincantes prooccidentales, preocupan sobremanera a la clase política rumana.

Rumanía ¿atenazada? preguntan los politólogos de Bucarest, señalando que prácticamente todos los países de la región – Bulgaria, Chequia, Eslovaquia, Hungría, Serbia y Moldova – están dirigidos por políticos que mantienen buenas relaciones con el Kremlin.  Rumanía – baluarte proccidental en un océano prorruso.  Rumanía – huérfana…

Los expertos en relaciones internacionales no ocultan su pesimismo. En efecto, dudan de que el presidente electo de los Estados Unidos, partidario de mejorar las relaciones con el Kremlin deterioradas durante el último mandato de Barack Obama, cuando privaron los intereses del establishment económico y militar demócrata, esté realmente interesado en apoyar al endeble aliado rumano. Trump no sabe dónde queda Rumanía, aseguran los catastrofistas, ¿Nos entregará a Putin? 

Queda, pues, la disyuntiva: ¿OTAN o Unión Europea? Para Iulian Chifu, antiguo asesor de política internacional de la Presidencia de la República, la respuesta ha de ser inequívoca: tres veces OTAN.  Su colega Cozmin Gusa, politólogo y estratega, no comparte esta opinión. Debemos dirigir nuestra mirada hacia la Alemania de Frau Merkel, hacia el motor de la economía comunitaria. Y recuerda que Rumanía tiene la ventaja de tener un Jefe de Estado, Klaus Iohannis, que pertenece a la minoría étnica germana. ¿Una baza? ¿Un salvavidas?

Cabe preguntarse si la recién estrenada geopolítica del caos, inaugurada por la era Trump, está ansiosa por cobrarse las primeras víctimas. 

Mă numesc Trump, Donald Trump

Să vedem! Magnatul Donald Trump, excentricul și imprevizibilul multimilionar, și-a adjudecat victoria la alegerile prezidențiale, organizate săptămâna aceasta în Statele Unite. Ceva greu de imaginat, ca să nu spunem, că este prea puțin de dorit. O surpriză!

Pentru cel care scrie aceste rânduri, nu este vorba de o surpriză. Cunoscând profunda ignoranță a cetățeanului american în probleme de stat, tendințele sale de autoizolare, justificatul său (sau nu) egoism în abordarea problemelor mondiale stringente, victoria lui Trump părea mai degrabă predictibilă.

Și se datorează mai multor motive, începând cu acțiunile de campanie ale candidatei democrate, Hillary Clinton, organizate cu obișnuita aroganță a fostei primă doamnă, care nu a încercat să se adapteze la exigențele celor care cereau răspunsuri sincere, argumente credibile și promisiuni pentru schimbare. În mod evident, Hillary nu i-a convins. S-a petrecut astfel ceva șocant pentru o opinie publică drogată de spălarea de creier realizată de marile mijloace de comunicare și hipnotizată de discursurile pozitiviste, rostite de Hillary – Jano. Femeia cu o mie de fețe a pierdut pariul.

Așteptându-l pe Trump – ar putea fi titlul vodevilului pe care-l vom vedea până în 20 ianuarie anul viitor, când excentricul potentat va prelua funcția de președinte al celei mai puternice națiuni de pe planeta Pământ.

În punctele nevralgice ale geopoliticii apar semne de întrebare și persistă îndoielile. Pentru unii oameni de stat, mesajele lui Trump sunt tulburătoare, dacă nu chiar de neînțeles. În Orientul Mijlociu se aud voci discordante. Cu toate că pentru monarhia saudită și aliații săi – Emiratele Arabe, Qatar, etc. – unul dintre obiectivele prioritare ar fi revizuirea sau chiar anularea acordului nuclear cu Iranul, criticat de Trump în mai multe ocazii, realmente importantă este însă neutralizarea (a se citi eliminarea) anti-islamismului arătat de președintele ales al Statelor Unite, care s-a pronunțat în favoarea închiderii frontierelor pentru imigranții musulmani.

În ciuda rectificării făcute chiar de Trump și după dispariția mesajelor rasiste de pe pagina web a candidatului, saudiții cer o retractare publică și inechivocă.

O altă necunoscută este poziția viitorului chiriaș de la Casa Albă cu privire la conflictul din Siria. Dacă Obama și fostul secretar de Stat, Hillary Clinton, au sprijinit direct și indirect mișcările de caracter islamist care luptau cu regimul președintelui Assad, președintele ales al SUA pare dispus să accepte și să tolereze prezența militară rusă în Orientul Apropiat și sprijinul acordat de Kremlin liderului de la Damasc.

Va însemna oare acest lucru o mai mare colaborare între Washington și Moscova în lupta pentru eliminarea terorismului reprezentat de Statul Islamic?

Analiștii politici israelieni primesc cu o oarecare rezervă victoria lui Trump. Dacă pentru politicienii din Likud și extrema dreapta israeliană schimbul de conducere de la Casa Albă reprezintă finalul negocierilor care ar fi dus la crearea unui Stat Palestinian, politologii mizează pe alternativa unei „neutralități active” a Washington-ului, ceea ce ar determina apariția unor noi și nedoriți protagoniști pe scena conflictului fără sfârșit.

Cert este că Trump va continua politica lui Barack Obama, sprijinind creșterea ajutorului militar american pentru statul evreu.

Israelienii mizează, de asemenea, pe posibila încetare a presiunilor americane pentru reluarea consultărilor cu Autoritatea Națională Palestiniană, ceea ce s-ar traduce, potrivit aripii conservatoare a Likud, în certificatul de deces al Statului Palestinian, discutat în Acordurile de la Oslo.

Și Europa? Persistă necunoscutele despre prioritățile președintelui ales în ceea ce privește apărarea Vechiului Continent. De fapt, Trump a lăsat să se înțeleagă că America de Nord ar putea să-și închidă umbrela protectoare, abandonând țările din flancul estic al Alianței Nord-atlantice – Polonia, România, Bulgaria și Statele Baltice – transformate în vârful de lance al ofensivei strategice Obama – Clinton către marginile fostului URSS. Trump, dornic să restabilească relațiile cu Moscova, afectate de politica de sancțiuni aplicate de Occident după criza din Ucraina, s-a pronunțat în favoarea retragerii unor unități NATO staționate în Europa de Est, precum și pentru demilitarizarea Mării Negre.

În acest caz concret, lipsa unei protecții strategice s-ar alătura altor bătăi de cap pe care le au tinerele democrații din Europa de Est: efectele Brexit-ului pentru economiile lor, slăbite de recenta criză structurală, sosirea masivă a refugiaților și imigranților economici din Orientul Apropiat și amenințătoarea deșteptare a mișcărilor populiste. Va fi izolaționistul Trump un exemplu pentru ultranaționaliștii francezi, olandezi și unguri? Viitorul ne va lămuri.

Adevărul este că cei care până acum erau vestitorii victoriei lui Hillary Clinton s-au convertit degrabă în apologeții ciudatului domn Trump și nu ezită să vorbească despre o… Nouă Lume, chemată să pună capăt pilonilor Vechii Lumi: aroganța, autoritarismul și corupția.

Bine ați venit în lumea lui Donald Trump, cameleonilor.