miércoles, 22 de noviembre de 2017

Kurdistan, Druzistan și alte entelehii secesioniste




Odată cu (încă ipotetica) victorie a coaliției internaționale, condusă de Statele Unite și de Rusia asupra trupelor Statului Islamic, se deschid noi perspective pentru instabilitatea în Orientul Mijlociu.
                                                                                                       
Da, cuvântul este “instabilitate”, deoarece la finalul ofensivei contra jihadiștilor, principalele puteri regionale – Arabia Saudită, Iran, Israel și Turcia – vor redesena, fiecare în felul său, viitoarea hartă a rău numitului Mare Orient Mijlociu. Este vorba, să ne amintim, despre un proiect extravagant conceput în anul 2003 de strategii administrației Bush, dornici să schimbe fața lumii, bazându-se pe hărți în culori care reprezentau etnii, credințe religioase, resurse energetice sau zăcăminte de minerale strategice.

Schițele acelea nu aveau nicio legătură cu frontierele lumii actuale, cu nu mai puțin arbitrara distribuție a sferelor de influență a acordului Sykes-Picot, conceput în zorii secolului XX de funcționarii a două mari imperii coloniale: Anglia și Franța. Dar lui George W. Bush nu îi plăcea diviziunea teritorială a Orientului Mijlociu. Succesorilor săi, nici atât. Totuși, izbucnirea Statului Islamic în prim-planul politicii internaționale a blocat proiectele reformatoare ale Washingtonului. Situația a luat o întorsătură spectaculoasă în luna mai, după călătoria lui Donald Trump la Riad și Tel Aviv.

Turneul primului reprezentant american a ajutat la reînvierea fantomelor unui pariu geopolitic periculos: confruntarea dintre cele două curente ale Islamului – șiiții și suniții – precum și modificarea granițelor actuale, bazată pe renașterea entelehiilor secesioniste.

Protagoniștii acestui joc incendiar sunt Arabia Saudită și Iranul, puteri petroliere înfruntate de mai mult de jumătate de secol, țări cu sisteme de guvernare autoritară, care preferă să se războiască în afara granițelor lor. Sprijinul Iranului față de minoritatea huti din Yemen, etnie zaidi șiită, a provocat furia monarhiei de la Riad. În luna martie a anului 2015, aviația saudită a bombardat unitățile rebele huti, declanșând un război în vecinul Yemen. Teheranul nu a ezitat să trimită coreligionarilor săi yemeniți arme și consilieri militari. Trupele saudite au fost incapabile să contracareze ofensiva rebelilor.

Este o primă înfrângere pentru tânărul și neexperimentatul ministru al Apărării, Mohamed bin Salman, fiul monarhului wahabit și… moștenitor al Coroanei! Prințul nu a ezitat să facă față ayatolahilor, decretând izolarea politică  și embargoul economic pentru emiratul Qatarului, principalul aliat al Teheranului în Golful Persic. Dar măsura nu a avut efect. Alte puteri regionale s-au grăbit să-i ajute pe qatarezi. E cazul Turciei, care deține instalații militare importante în emirat. Contingentul otoman este staționat la doar câțiva kilometri de frontiera cu… Arabia Saudită.

Dar asta nu e tot: stratagemele Riadului și ale Teheranului s-au ciocnit frontal în războiul civil din Siria, unde ambele puteri sprijineau miliții rivale. În urmă cu doar câteva săptămâni, prințul Bin Salman a insinuat că protagonismul în creștere al mișcării șiite libaneze Hezbollah, sprijinit de Iran, ar putea dezlănțui un… răspuns belic saudit. Trebuie să ne amintim, totuși, că Hezbollah face parte din coaliția guvernamentală care dirijează destinele Libanului.
În aparență, reacția intempestivă a titularului Apărării saudite se datorează atât instabilității politice din țara cedrilor, creată – potrivit analiștilor – de interese politice și economice complexe ale diferitelor clanuri saudite, precum și de recrudescența operațiunilor militare ale Hezbollahului la granița cu Israelul. În mod curios, guvernanții de la Riad nu sunt interesați de slăbirea așa numitei “entități sioniste”, aliata fidelă în lupta împotriva Marelui Satan iranian. Absurdități? Nu, deloc; establishmentul israelian cere de mulți ani adoptarea de măsuri ferme împotriva “amenințării nucleare” iraniene.

De fapt, atât generalul Ariel Sharon, precum și actualul premier Benjamin Netanyahu au pledat pentru distrugerea pur și simplu a centralelor atomice iraniene. Dar  chiriașii succesivi de la Casa Albă au oprit impulsurile războinice ale Tel Avivului.

Nimic nu e simplu în această partidă specială de șah, în această disperată încercare de a crea sau de a pune mâna pe zone de influență. În ultimele luni, israelienii au înregistrat două eșecuri politice răsunătoare. Primul, când au sprijinit, singuri, referendumul de independență organizat în Kurdistanul irakian; al doilea, încercând că creeze o entitate autonomă drusă în Siria. Acest proiect, potențat de serviciul evreu de inteligență și implementat, de asemenea fără ajutor, de Zineddín Jaldún, un ofițer din armata siriană, a avut “sprijinul” unei… duzini de combatanți!

A crea și a controla zonele de influență. Majoritatea actorilor regionali cunosc regulile jocului, învățate în timpul anilor 90 în războiul din Bosnia. Acolo, misiunile statelor islamice și-au împărțit rolurile. Iranienii aveau arme; saudiții, instructori coranici, care se ocupau cu îndoctrinarea populației musulmane; turcii, experți militari și iordanienii… ajutoare umanitare.

În mod evident, va fi destul de dificilă o transpunere a acestei experiențe fără corecturi sau modificări în nisipurile mișcătoare ale Orientului. Cum s-a putut dovedi, jandarmii regiunii nu exclud recurgerea la forță. Drumul spre pace și concordie este semănat cu… viitoare provocări belice.

Bun venit în geopolitica haosului, stimate cititor.

sábado, 18 de noviembre de 2017

Kurdistán, Drusistán y otras entelequias independentistas


Con la (aún hipotética) victoria de la coalición internacional liderada por los Estados Unidos y por Rusia sobre las hordas del Estado Islámico, se abren nuevas perspectivas para la inestabilidad en Oriente Medio. Sí, la palabra es “inestabilidad”, puesto que al término de la ofensiva contra los yihadistas, las principales potencias regionales – Arabia Saudita, Irán, Israel y Turquía – volverán a rediseñar, cada cual a su manera, el futuro mapa del mal llamado Gran Oriente Medio. Se trata, recordémoslo, de un extravagante proyecto ideado en 2003 por los estrategas de la Administración Bush, deseosos de cambiar la faz del mundo, basándose en mapas de colores que representaban etnias, creencias religiosas, recursos energéticos o yacimientos de minerales estratégicos. 

Poco tenían que ver aquellos bosquejos con las fronteras del mundo actual, con la no menos arbitraria distribución de las esferas de influencia del acuerdo Sykes-Picot, elaborado en los albores del siglo XX por funcionarios de los dos grandes imperios coloniales: Inglaterra y Francia. Pero a George W. Bush no le gustaba la división territorial de Oriente Medio. A sus sucesores, tampoco. Sin embargo, la irrupción del Estado Islámico en la palestra de la política internacional obstaculizó los proyectos reformadores de Washington. Sin embargo, la situación experimentó un vuelco espectacular en mayo, tras el viaje de Donald Trump a Riad y Tel Aviv. 

La gira del primer mandatario estadounidense sirvió para resucitar los fantasmas de una peligrosa apuesta geopolítica: el enfrentamiento entre las dos grandes corrientes del Islam – los chiitas y los suníes – así como la modificación de las actuales fronteras, basada en el resurgir de entelequias independentistas. 

Los protagonistas de este incendiario juego son Arabia Saudita e Irán, potencias petroleras enfrentadas desde hace más de medio siglo, países ambos con sistemas de gobierno autoritarios, que prefieren librar combate fuera de sus confines. En apoyo de Irán a la minoría hutí de Yemen, etnia zaidí chiita, provocó la ira de la monarquía de Riad. En marzo de 2015, la aviación saudí bombardeó las unidades rebeldes hutíes, desencadenando una guerra en la vecina Yemen. Teherán no tardó en enviar a sus correligionarios yemenitas armas y consejeros militares. Las tropas saudíes fueron incapaces de contrarrestar la ofensiva rebelde. Una primera derrota para el joven e inexperto ministro de Defensa de Riad, Mohamed bin Salman, hijo del monarca wahabita y… ¡heredero de la Corona! El príncipe no dudó en plantar cara a los ayatolás, decretando el aislamiento político y el embargo económico al emirato de Qatar, principal aliado de Teherán en el Golfo Pérsico. Mas la medida no surtió efecto. Otras potencias regionales se apresuraron en socorrer a los qataríes. Es el caso de Turquía, que cuenta con imponentes instalaciones militares en el emirato. El contingente otomano está acantonado a escasos kilómetros de la frontera con… Arabia Saudita. 

Pero hay más: las estratagemas de Riad y Teherán chocaron frontalmente en la guerra civil de Siria, donde ambas potencias apoyaban milicias rivales. Hace apenas unas semanas, el príncipe Bin Salman insinuó que el creciente protagonismo del movimiento chiita libanés Hezbollah, apoyado por Irán, podría desencadenar una… respuesta bélica saudí. Conviene recordar, sin embargo, que Hezbollah forma parte de la coalición gubernamental que rige los destinos de Líbano. 

Aparentemente, la reacción intempestiva del titular de Defensa saudí se debe tanto a la inestabilidad política del país de los cedros, generada – según los analistas – por complejos intereses políticos y económicos de los distintos clanes saudíes, como por el recrudecimiento de los operativos militares de Hezbollah en la frontera con Israel. Curiosamente, a los gobernantes de Riad no les interesa el debilitamiento de la llamada “entidad sionista”, fiel aliada en el combate contra el Gran Satán iraní. ¿Disparates? No, en absoluto; el establishment israelí lleva años exigiendo la adopción de medidas contundentes contra la “amenaza nuclear” iraní. De hecho, tanto el general Ariel Sharon como el actual Primer Ministro, Benjamín Netanyahu, abogaron en pro de la destrucción pura y simple de las centrales atómicas persas. Pero los sucesivos inquilinos de la Casa Blanca frenaron los belicosos impulsos de Tel Aviv.

Nada es sencillo en esta singular partida de ajedrez, en este exasperado intento de crear o adueñarse de zonas de influencia. En los últimos meses, los israelíes registraron dos sonados fracasos políticos. El primero, al apoyar en solitario el referéndum independentista celebrado en el Kurdistán iraquí; el segundo, al tratar de crear una entidad autónoma drusa en Siria. Este proyecto, potenciado por el servicio de inteligencia hebreo e implementado también en solitario por Zineddín Jaldún, un oficial del ejército sirio, contó con el “apoyo” de… ¡una docena de combatientes!

Crear y controlar zonas de influencia. La mayoría de los actores regionales conocen las reglas del juego, aprendidas durante las década de los 90 en la guerra de Bosnia. Allí, las misiones de los Estados islámicos se repartieron los papeles. Los iraníes llevaban armas; los saudíes, instructores coránicos, que se dedicaban al adoctrinamiento de la población musulmana; los turcos, expertos militares y los jordanos… ayuda humanitaria. 

Obviamente, resultará un tanto difícil transponer esa experiencia sin correcciones o modificaciones a las arenas movedizas de Oriente. Como se ha podido comprobar, los gendarmes de la región no descartan el recurso a la fuerza. El camino hacia la paz y la concordia está sembrado de… futuros desafíos bélicos. 

Bienvenido a la geopolítica del caos, estimado lector.   

domingo, 29 de octubre de 2017

Trump, Netanyahu și nerelevantul domn Abbas (în limba română)



Încerc să îmi aduc aminte de câte ori au folosit politicienii israelieni cuvântul nerelevant atunci când s-au referit la interlocutorii lor palestinieni.
Lista este foarte lungă, aproape interminabilă. Expresia a fost adoptată în anul 2001, la doar câteva luni de la atentatele din 11 septembrie, de cel care era atunci prim-ministrul israelian, Ariel Sharon, care l-a etichetat pe președintele Autorității Naționale Palestinien, Yasser Arafat, drept terorist, asasin și personaj nerelevant pentru procesul de pace în Orientul Mijlociu.
În septembrie 2003, când Națiunile Unite au aprobat o rezoluție de sprijin pentru cauza palestiniană și, implicit, funcționarea ANP, guvernul de la Tel Aviv a folosit din nou același cuvânt: nerelevant.
În februarie 2006, după moartea (uciderea?) lui Arafat, când succesorul său, Mahmud Abas (Abu Mazen) a încercat o mediere între cele două mari curente palestiniene, Al Fatah (laică) și Hamas (islamistă), cea care era atunci ministru de Externe, Tzipi Livni, a urmat pașii lui Sharon, calificându-l pe noul președinte al ANP drept… politician nerelevant. Expresia a devenit refrenul clasei politice evreiești. În aparență, toate inițiativele, a se citi reușite, ale palestinienilor sunt… nerelevante.
Dacă nu se întâmplă la fel atunci când Palestina atinge recunoașterea internațională sau aderarea la organizațiie specializate ale Națiunilor Unite, cum este, de pildă, UNESCO, cuvântul se folosește din nou când facțiunile palestiniene rivale – Al Fatah și Hamas – încearcă să facă pacea. Este ceea ce s-a întâmplat la Cairo, când emisarii ANP și reprezentanții din Gaza ai Mișcării de Rezistență Islamică au semnat acordul privind predarea controlului fâșiei Gaza către Autoritatea Națională Palestiniană. Documentul, negociat la sediul Direcției Serviciului de Inteligență al Egiptului, punea capăt rebeliunii islamiștilor, care și-au asumat controlul Fâșiei în anul 2007, după expulzarea de către militari a personalului civil și a milițiilor ANP.                                                                                             
Protocolul acordat la Cairo prevede șase clauze, pe care voi încerca să le detaliez în continuare:
·      1. Șefii serviciilor de securitate din Gaza și Cisiordania vor cerceta crearea unui sistem de securitate comun; 
      2. Membrii Gărzii Prezidențiale a ANP (aproximativ 3000 de efective) se vor ocupa de supravegherea frontierelor fâșiei cu Israelul și Egiptul;
·       3.  În prima săptămână din decembrie se va organiza în Cairo o reuniune cu scopul evaluării aplicării acordului între cele două părți;
·      4.   O comisie a ANP se va ocupa până la 1 februarie anul viitor de problema celor 40.000 de funcționari publici din Gaza. Aproximativ 5.000 își vor desfășura activitatea și după transferul puterii. Restul își vor primi salariul în timpul perioadei de tranziție;
·      5.   Facțiunile care au semnat Acordul din 2011, care prevede reconocilierea și celebrarea alegerilor generale în teritoriile palestiniene, se vor reuni în Cairo în 14 noiembrie; și
·     6.   Părțile vor studia modalitățile unei posibile dezarmări sau disoluții a Brigăzilor Izzadin Kassam, brațul armat al Hamas. Astăzi, organizația islamistă din Gaza respinge această alternativă.
Acordul, care prevede crearea unui guvern de concentrare națională, face referire, de asemenea, la “unitatea palestinienilor, cu obiectivele de a pune capăt ocupației, a crea un stat suveran din teritoriile ocupate de Israel în 1967, întoarcerea refugiaților și dreptul de a stabili capitala viitorului stat în Ierusalimul de est.
Trebuie subliniat, totuși, că un document conceput de liderii Hamas la începutul lui 2017 exclude recunoașterea statului evreiesc și/sau orice opțiune politică ce ignoră obiectivul final al mișcării islamice: eliberarea Palestinei de la malul râului Iordan până la Mediterană, ceea ce implică dispariția statului evreiesc.
Nu trebuie să surprindă, deci, că guvernul lui Beniamin Netanyahu a respins ferm dialogul cu Hamas, acea “organizație teroristă” care figurează în listele negre elaborate de Departamentul de Stat și de Uniunea Europeană. Condiția sine qua non a Tel Avivului este ca mișcarea cu orientare religioasă să rupă definitiv legăturile cu regiumul de la Teheran, principalul său aliat în zonă.
Nici faptul că administrația Trump a cerut ANP, pe ton imperativ, destructurarea brigăzilor Izzadin Kassam, precum și dezarmarea completă a Fâșiei Gaza nu trebuie să surprindă. În aparență, actualul chiriaș al Casei Albe, care nu are nicio predilecție pentru musulmani, are o poziție mult mai intransigentă decât predecesorii săi.